Ion Băieşu in tinereţe |
Ion
Băieșu a fost pentru românii anilor 70-80, și pentru foarte mulți este
și astăzi, unul dintre cei mai iubiți și apreciați scriitori umoriști. A
scris sute de scenete satirico-umoristice difuzate la radio și
televiziune. Cine poate uita vreodată celebrele filmulețe cu Tanța și
Costel, două personaje pitorești și absolut românești care s-au cunoscut
întâmplător în gara de la Medgidia?
Ion
Mihalache a văzut lumina zilei la 2 ianuarie 1933 în satul Băiești, din
județul Buzău. A urmat școala primară din localitate, apoi liceul
comercial din Buzău. La începutul anilor 50 pleacă la muncă pe șantierul
Canalului Dunăre-Marea Neagră ca să-și ajute familia. Dar nu mai ajunge
pentru că, sfătuit de niște prieteni se duce și dă examen la Facultatea
de Drept din București. Din greșeală, ca într-o schiță scrisă de el,
Ion nimerește în altă sală de examen…și este admis la Facultatea de
Filosofie. Pentru că era sărac și nu avea niciun suport material din
partea familiei lui, publică poezii pe la diverse reviste. Întâmplător,
dă examen la Școala de literatură Mihai Eminescu, unde este admis din
prima. Lasă filosofia și începe să publice primele creații semnate cu…un
nume nou: Ion Băieșu. „Băieșu” vine de la satul unde s-a născut,
Băiești. Băieșii erau mineri. În biografii, se spune de obicei că Ion
Mihalache s-a născut în Aldeni, dar asta pentru că Băieștiul a dispărut
în urma unor alunecări de teren și familia lui s-a mutat în satul
Aldeni.
Cum era Ion Băieșu ca om, tată sau amic, numai cei apropiați știu. Avea mulți prieteni care îl iubeau sincer și care ar fi făcut orice pentru el. În casa lui era un permanent du-te-vino de actori, cântăreţi, regizori, scriitori, cu toții celebri și adorați de public. Luni venea Octavian Cotescu, marți apăreau Cornel Dinu și poetul Mircea Micu. Joi, graficianul Florin Pucă și Benone Sinulescu. Dar cei mai buni prieteni ai lui Ion Băieșu au fost Fănuş Neagu și Eugen Simion. Cu acesta din urmă, stătea câte o oră de vorbă la telefon, în fiecare dimineaţa. Ținea foarte mult la părerile lui. „Eu l-am iubit foarte mult pe tata!, mărturisește Daniela. Enorm! Toți l-am iubit! Era un om extraordinar. Nu-mi vine să cred în 2012 se împlinesc 20 de ani de la moartea lui. Și prietenii lui l-au iubit. Știu de la tata că amicii lui buni din tinerețe erau poeții Nicolae Labiş și Nichita Stănescu. Un alt bun prieten a fost şi regizorul Ion Cojar, care i-a şi montat cele mai importante piese – „Iertarea”, la Teatrul Mic şi „Preşul” la Comedie. Cu maestrul Cojar, tata mergea adesea la pescuit. Apropiat de familia lor era și actorul Alexandru Repan, care era și vecin cu ei.”
Lui Băieșu îi plăcea foarte mult să studieze oamenii. Avea carneţele în care îşi nota nume, întâmplări, situaţii absurde sau comice, pe care ulterior le prelucra. Pentru el scrisul devenise, la un moment dat, o tortură, pentru ca multă vreme a fost obligat să scrie câte o proză scurtă pe zi, aşa că multe povestiri şi schiţe prelucrează acelaşi idei. De unde îi veneau ele? De la talent. Băieșu era foarte popular şi lumea știa cine e. Datorită serialului „Tanţa şi Costel” şi a piesei „Preşul” era cunoscut în toată ţara. Era divinizat de o adevărată armată de vânzătoare, frizerițe, chelneri, fotbalişti (a scris multă vreme cronică sportivă şi a călătorit în străinătate datorită fotbalului). Primea tone de scrisori pe care le aducea acasă, cu geanta.
Romanul „Balanţa” reprezintă momentul de apogeu al lui Băieșu şi un triumf literar. Puțini știu că toată viaţa lui a suferit în tăcere, pentru ca mulţi îl considerau un scriitor facil, cu priză la mitocani, incapabil de o operă profundă. Aşa că scrierea unui roman reprezenta pentru el un pariu foarte important. A păstrat secretul Balanței timp de zece ani. Doar soția lui, care îi dactilografia toate textele, știa. Primul om care a citit romanul a fost Eugen Simion. În momentul în care acesta şi-a dat acordul, Ion Băieșu a avut curajul să-l scoată la iveală. Când romanul a ajuns la editura Cartea Românească, bieţii oameni de acolo s-au luat cu mâinile de cap, pentru că era, conform epocii respective, o operă foarte îndrăzneaţă. După ce romanul a fost predat la editură a urmat un război de uzură şi o adevărată tocmeală cu cenzura. Redactorii tăiau pasaje întregi, de frică să nu-şi piardă locul de muncă. Până la urmă, „Balanța” a apărut, fără unele pasaje destul de consistente (care au fost re-adăugate după Revoluţie de autor – parţial, pentru că fuseseră distruse, iar el nu a păstrat copii).
Cum era Ion Băieșu ca om, tată sau amic, numai cei apropiați știu. Avea mulți prieteni care îl iubeau sincer și care ar fi făcut orice pentru el. În casa lui era un permanent du-te-vino de actori, cântăreţi, regizori, scriitori, cu toții celebri și adorați de public. Luni venea Octavian Cotescu, marți apăreau Cornel Dinu și poetul Mircea Micu. Joi, graficianul Florin Pucă și Benone Sinulescu. Dar cei mai buni prieteni ai lui Ion Băieșu au fost Fănuş Neagu și Eugen Simion. Cu acesta din urmă, stătea câte o oră de vorbă la telefon, în fiecare dimineaţa. Ținea foarte mult la părerile lui. „Eu l-am iubit foarte mult pe tata!, mărturisește Daniela. Enorm! Toți l-am iubit! Era un om extraordinar. Nu-mi vine să cred în 2012 se împlinesc 20 de ani de la moartea lui. Și prietenii lui l-au iubit. Știu de la tata că amicii lui buni din tinerețe erau poeții Nicolae Labiş și Nichita Stănescu. Un alt bun prieten a fost şi regizorul Ion Cojar, care i-a şi montat cele mai importante piese – „Iertarea”, la Teatrul Mic şi „Preşul” la Comedie. Cu maestrul Cojar, tata mergea adesea la pescuit. Apropiat de familia lor era și actorul Alexandru Repan, care era și vecin cu ei.”
Lui Băieșu îi plăcea foarte mult să studieze oamenii. Avea carneţele în care îşi nota nume, întâmplări, situaţii absurde sau comice, pe care ulterior le prelucra. Pentru el scrisul devenise, la un moment dat, o tortură, pentru ca multă vreme a fost obligat să scrie câte o proză scurtă pe zi, aşa că multe povestiri şi schiţe prelucrează acelaşi idei. De unde îi veneau ele? De la talent. Băieșu era foarte popular şi lumea știa cine e. Datorită serialului „Tanţa şi Costel” şi a piesei „Preşul” era cunoscut în toată ţara. Era divinizat de o adevărată armată de vânzătoare, frizerițe, chelneri, fotbalişti (a scris multă vreme cronică sportivă şi a călătorit în străinătate datorită fotbalului). Primea tone de scrisori pe care le aducea acasă, cu geanta.
Romanul „Balanţa” reprezintă momentul de apogeu al lui Băieșu şi un triumf literar. Puțini știu că toată viaţa lui a suferit în tăcere, pentru ca mulţi îl considerau un scriitor facil, cu priză la mitocani, incapabil de o operă profundă. Aşa că scrierea unui roman reprezenta pentru el un pariu foarte important. A păstrat secretul Balanței timp de zece ani. Doar soția lui, care îi dactilografia toate textele, știa. Primul om care a citit romanul a fost Eugen Simion. În momentul în care acesta şi-a dat acordul, Ion Băieșu a avut curajul să-l scoată la iveală. Când romanul a ajuns la editura Cartea Românească, bieţii oameni de acolo s-au luat cu mâinile de cap, pentru că era, conform epocii respective, o operă foarte îndrăzneaţă. După ce romanul a fost predat la editură a urmat un război de uzură şi o adevărată tocmeală cu cenzura. Redactorii tăiau pasaje întregi, de frică să nu-şi piardă locul de muncă. Până la urmă, „Balanța” a apărut, fără unele pasaje destul de consistente (care au fost re-adăugate după Revoluţie de autor – parţial, pentru că fuseseră distruse, iar el nu a păstrat copii).
Ion Băieşu alături de soţia sa, Claudia |
Apoi s-au realizat și filme. Întâi a fost
„Mere roşii”, cu Mircea Diaconu în rolul principal, şi după aceea a
apărut „Balanţa”. De fapt, personajul Mitică apare pentru prima oară în
nuvela „Treizeci şi opt cu doi” din volumul „Sufereau împreună”. Medicul
acesta chiar a existat în realitate. Se numea Eugen Schileru, era un
urolog genial şi un fanatic al meseriei, care nu primea şpagă şi se
lupta cu oricine pentru pacienţii lui. A fugit din ţară cu o barcă
pneumatică, ajungând în Turcia, apoi în America, unde, plin de avânt și
energie, și-a deschis o clinică particulară. Personajul a „migrat” în
mai multe opere literare (aşa cum avea obiceiul Ion Băieșu de a folosi
unele teme şi personaje în mai multe ipostaze).
De altfel, multe dintre personajele
romanului sunt inspirate de persoane reale. De exemplu, tatăl Nelei,
care şi-a pus mâna pe şina trenului ca să nu lupte împotriva
U.R.S.S.-ului, este tatăl Ligiei, o prietena de-a soției lui Băieșu. În
cele din urmă, romanul a fost considerat prea „dur” de cenzură, iar
reacţiile au fost atât de puternice după apariţie încât a fost retras de
pe piaţă, continuă fiica scriitorului. Tipografii au lucrat
pe ascuns o noapte şi au mai scos un tiraj clandestin, pe care l-au
vândut ei. Succesul a fost colosal, cred că a fost singurul roman care a
circulat în România ca samizdat, iar când Băieşu a fost internat imediat
după apariţie la spitalul de Urgență Floreasca, toată lumea era convinsă
că l-a bătut securitatea, ceea ce era total fals.
A murit curând, prea devreme, lăsând în urmă amintirea unui om
excepțional care fermeca pe toată lumea. Iată ce scria bunul lui
prieten, Nichita Stănescu, despre el: „De câteva decenii, scrierile lui
Ion Băieșu au defectul că plac și imprudența de a fi iubite. La el,
râsul este o formă a dragostei. Ne înfățișează adevărul făcându-ne cu
ochiul și părând a ne spune o ispravă, o imaginație, o minciună friptă.
Minciunile lui Băieșu ne merg la inimă și ne-o spală.”
Foarte interesant articolul!
RăspundețiȘtergereStiti cumva ce extrageau minerii baiesi?
In copilarie am petrecut mult timp in Aldeni, acolo unde s-au mutat familiile din Baiesti, chiar langa casa surorii lui Ion Baiesu, tanti Neta. Dar n-am auzit niciodata de minerit in zona. Stiam ca exista petrol si gaze naturale si depozite de sare (si Slanicul care strabate satul Aldeni este un rau sarat).